Omagiu unui prieten: Virgil Surdeanu (1946-2018)


Omagiu unui prieten

Virgil Surdeanu  (1946 – 2018)

Sâmbătă, 7 iulie 2018. O veste cumplită s-a răspândit în lumea geografică. Decesul neașteptat al bunului nostru coleg și prieten, Virgil Surdeanu. Profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, geomorfolog de formație clasică, președinte al Asociației Geomorfologilor din România (2009-2011). S-a stins pe neașteptate, avea doar 72 de ani (n. 15 februarie 1946).

Am fost devastată și copleșită de neguri multe zile în șir. M-am îndemnat frecvent la plimbări lungi, singuratice, pe cărări liniștite și spații deschise ca să-mi alung fricile neguroase, să-mi adun gândurile, să scormonesc în anii noștri de început, să înțeleg cum a fost curgerea timpului ce ne-a fost dat… Plecarea lui Virgil am simțit-o puternic, ca și cum eu însămi am făcut deja un pas. De ce? Pentru că optsprezece ani (între 1973 și 1991) am trăit împreună devenirea profesiei noastre și consolidarea ei într-o atmosferă atât de spumos descrisă de Profesorul Grasu în ”Strălucirea și crepusculul unei instituții” (Revista de Geomorfologie, 2017). M-am gândit că cel mai frumos omagiu pe care eu pot sa-l aduc lui Virgil este să vorbesc despre noi, cum ne-am șlefuit personalitățile, ciocnindu-ne unii de alții în toți acești ani, astfel încât să semnăm împreună sute de articole științifice, zeci de capitole de carte și chiar cărți întregi, să fim prezenți la cele mai însemnate manifestări științifice naționale (simpozionul anual de geomorfologie fiind un eveniment mult așteptat). De cele internaționale nu era cazul în acele vremi.

Intr-o zi de septembrie 1973 a fost prima întâlnire cu Virgil (sau mai degrabă dl cercetător științific Surdeanu). În acea zi m-am pregătit sufletește să iau contact cu viitorul meu loc de muncă, Stațiunea de Cercetări ”Stejarul” de la Pângărați. De la gara din localitate am mers mult pe jos pe ulițele satului, apoi am urcat un deal spre niște ziduri groase, maiestoase și roase de vreme – o veche ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu.

Stațiunea de cercetări ”Stejarul” Pângărați (1957-1983), zisă ”La Castel” în limbajul localnicilor, găzduită într-o veche ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu (1560). În ultimul plan, Dealul Păru, în bază, valea pârâului Pângărați. Drumul de acces șerpuiește din vale, urcă pe conul de dejecție al torentului Călugăru, taie perpendicular versantul până la poarta de intrare (foto luată înainte de 1990).

În curte, pustiu….doar un bărbat înalt, cu o pelerină de sac, cu o pușcă pe braț și un câine flocos la picior (cuminte Pepsi! aud comanda). Aștepta pe cineva. Mai târziu am aflat că acest personaj era celebrul ornitolog Dan Munteanu, viitor academician și directorul Stațiunii de atunci. De el se apropie un fel de om de curte, cu părul vâlvoi, cu niște cizme glodoase, cu un ciocan într-o mână. Nu mă bagă nimeni în seamă. Ignor bărbatul cu cizme (probabil un muncitor cu ziua pe acolo….mai târziu am aflat că era dr. C. Grasu, geolog, viitor profesor la Universitatea A.I.Cuza și mare mânuitor de vorbe de duh ce usturau cumplit când te atingeau!) și mă apropii timid de domnul înalt…Cum pot să ajung la biroul de geomorfologie? (!). Traversez un portic, urc niște scări, străbat un lung coridor și pe o ușă citesc cu mare ușurare – Laboratorul de Geomorfologie. Am bătut delicat la ușă. Nimic. Apăs clanța. Deschis. Ah, un hol mic din care se deschid alte două uși. Una cu bare de fier. BDS (mai târziu am aflat că asta înseamnă Biroul de Documente Secrete(!)). Pe cealaltă silabisesc: Dr. Ioan Bojoi, CS Ioniță Ichim, CS Virgil Surdeanu. O voce răsunătoare m-a poftit să intru. De la un birou masiv se ridică un bărbat zâmbitor, cu o mustață pronunțată și un păr negru, stufos, ce-i încadra chipul jovial. Purta un halat alb cu o pipă neagră la buzunarul de la piept. Acum când mă gândesc la el, era doar un tinerel de 27 de ani. Dar atunci, felul extrem de deschis și zgomotos de a mă primi m-a intimidat pe loc. Abia puteam rosti un buna ziua și să mai bâigui ceva, că acest domn cu gesturi largi și cuvinte numeroase m-a așezat pe un scaun și l-a chemat din cealaltă încăpere pe alt personaj care avea să-mi schimbe viața, Ioniță Ichim. ”Nene, cică e nevasta lu alde Rădoane” (N. Rădoane deja se instalase în post). Mic de statură și foarte slab, Ioniță Ichim ne-a dominat pe toți în anii lungi ce-au urmat. Nimeni dintre noi nu-i putea spune pe numele mic. Cel mai inventiv în găsirea de expresii și titluri de adresare era Virgil („șefu, nene, maestre, boss, nea…” ș.a).

Virgil Surdeanu și Nicolae Radoane (în anul de grație 1974) îl încadrează pe proaspătul doctor în geografie, Do Hung Than, din Vietnam.

Din acea zi am intrat în malaxorul modelării superioare a spiritului nostru. Veniți de pe băncile școlii cu câteva deprinderi și niscaiva cunoștințe generale, plus câteva talente native, am aflat curând ce uriașă ne era ignoranța. Virgil era neîntrecut la calcule matematice mentale. Pe teren, în special, își manifesta cu celeritate talentul, calculând distanțe, suprafețe, volume, imaginând modele complicate de dislocare de roci și rate de eroziune. La început, nu l-am prea crezut. Se cheltuia timp pentru verificarea calculelor lui, măsurând distanțele cu compasul, ruleta sau la dublu-pas. Ne-am lăsat curând păgubași când vedeam ce mici diferențe erau. Gândirea lui rațională l-a ajutat mult în cunoașterea unui proces geomorfologic atât de imprevizibil cum sunt alunecările de teren. Visa mult să poată realiza un model matematic de predicție a declanșării și evoluției alunecărilor de teren. Pentru asta a creat punți de legătură cu abordările inginerești asupra acestor procese, cei care erau chemați să vină cu soluții directe și imediate în consolidarea versanților. Eram fascinată de discuțiile lungi cu patimă pe care Virgil le avea cu cei mai buni practicieni în dinamica versanților, seara, pe superba terasă a Stațiunii, după o zi de teren fructuoasă. Aceștia erau R.J Bally, N. Borșariu, P. Stănescu, convinși de Virgil să vină la Pângărați și să vadă perimetrele de alunecări de pe valea Bistriței. Rezultatele s-au văzut curând în suita de articole publicate, iar accentul pe deslușirea mecanismelor interne ale unui corp de alunecare este bine ilustrat în cartea lui ”Geografia terenurilor degradate. Alunecările de teren”(1998).

Timpii lungi petrecuți împreună, la biroul de lucru, în campaniile de teren, la evenimente de familie au însemnat multe discuții, schimburi zgomotoase de cuvinte (se vorbea tare în cabinetul nostru de geomorfologie), supărări și neîmpliniri, lipsă de bani, căni imense de ”nechezol”(un amestec dubios de cicoare, orz și un praf de cafea), totul stropit cu povești nesfârșite din copilăria fiecăruia, momentele astrale ale adolescenței, cele mai hazlii întâmplări, dar și cele mai dramatice…toate ni le împărtășeam deschis și cu o sinceritate de care astăzi parcă m-aș jena.

O campanie de teren dura între 7 și 10 zile, de cele mai multe ori ne deplasam cu trenul, locuiam la săteni, cămine muncitorești, iar uneltele de lucru (în cazul de față șubler, cântar, ciururi, lopeți, cazma, nivelă, stadie, rigle, sfoară, pungi pentru probe) erau ambalate în hârtie groasă, legate bine cu sfoară și repartizate fiecăruia dintre noi. Aici suntem pe malul r. Buzău la Varlaam. De la dreapta la stânga, Virgil Surdeanu, Ioniță Ichim, Maria Rădoane (eu mereu cu caietul în mână, mi se mai zicea ”duduia de la cancelarie”), iar la aparatul foto, N Rădoane, Anul 1984.

O zi de lucru începea neapărat cu o cană de așa zisa cafea sau de ceai, iar subiectele de discuții erau inițiate cel mai adesea de Ioniță Ichim. După ce ne-am mutat în Piatra Neamț (1983), Virgil își schimbase domiciliul în Bacău și făcea o navetă enervantă cu trenul. Iarna, cel puțin, era înfiorător. ”Vă rog frumos, jumătate de oră să mă lăsați în pace, nu mă întrebați nimic, nu mă rugați să vorbesc că nu o să vă placă ce auziți. Sunt înghețat ca un c…t”. Încet, încet, atmosfera se anima în jurul subiectului/lor în discuție. Era vorba de o lectură din seara precedentă a unei cărți (Nichita Stănescu era idolul nostru), a unui articol, a situației din Orientul Mijlociu, ori vreo știre de la Europa Liberă (mai ales după momentul Mangalia 19831), dar cel mai adesea dezbăteam geomorfologie.

Folosind fluturași special tipăriți (cât o carte poștală) pe o hârtie de proastă calitate, trimiteam în lumea largă cereri de extrase ale articolelor științifice, cu adrese aproximative ale autorilor. Se întorceau cu succes cam 5%. Singurul dintre noi care ieșea în afară în fiecare an era Ioniță Ichim, iar la întoarcere era burdușit de comori geomorfologice. Așa am avut șansa să dezbatem împreună cele mai incitante idei și concepte din geomorfologie, aproape în același timp cu lansarea lor în publicații (bilanțul denudațional, A Jahn; timp, spațiu, cauzalitate in geomorfologie, SA Schumm; baza dinamică a geomorfologiei, AN Strahler; teoria echilibrului dinamic, JT Hack; abordarea sistemică în geografia fizică, R Chorley și B Kennedy etc). Cu stângăcie, cu tupeul tinereții, cu un curaj nebun am început să interpretăm rezultatele noastre în spiritul acestor idei (influența se regăsește în publicațiile noastre din acea vreme și în tezele de doctorat).

Acum când comprim cei 18 ani de suișuri și coborâșuri, mă întreb cum de nu ne-a încercat nici o clipă patima invidiei, a urii și răzbunării, binecunoscuta pizmă intercolegială care se distribuie generos în mediile academice. Nici noi nu eram niște îngerași pudibonzi, ne certam gospodărește, cu reproșuri și plânsete (mai ales din partea mea), expresii grosiere și vorbe neaoșe sudiste (mai ales din partea lui Virgil), biciuiri subtile cu inserții filozofice și citate docte adaptate situațiilor (mai ales din partea maeștrilor noștri, I Ichim și C Grasu, ”Șesul” și ”Muntele”, ca să-l citez pe ultimul). Dar cred că era un respect între noi, consolidat în timp prin mâna întinsă la nevoie și prin generozitate. Virgil era, de departe, cel mai bine situat prin originile sale. Aveam grijă mereu să-l periem, amical, că e fiu de preot. Însă și poveștile copilăriei lui, petrecute în arșița Bărăganului, nu se deosebeau de ale noastre, copii de țărani, de la deal sau de la munte.

Pe un om îl judeci cel mai bine atunci când îl vezi în situații extreme. Era în 1975 pe valea râului Bârlad. Se ridicau topometric mai multe sectoare de albie minoră. Debitele râului erau mari (după o serie de viituri), astfel încât barca de cauciuc nu ne ajuta mereu. Cineva trebuia să stea în apă cu stadia. Nimeni nu știa să înoate. Singurul, Virgil. Proaspăt căsătorit, cu o verighetă mândră pe deget, ne strigă să ne închinăm pentru el să nu-l ia curentul. Apa, extrem de murdară. În amonte, undeva, era o topitorie de in. Pe apă pluteau mici plauri cu deșeuri vegetale. Virgil reușește să dea puncte cu stadia pe întreg sectorul de râu, în uralele noastre de încurajare. La un moment dat un plaur se lipește de el. Virgil încearcă să-l îndepărteze. Un urlet monstruos se aude. ”E un porc moooort!!!!” Lasă totul și iese la mal. Dezgustul și greața ne-a cuprins instantaneu. La Virgil s-a lăsat cu vomă și ocări și vorbe grele. Trebuia să se descarce. Il spălăm cu ce apă aveam. După care …alt strigăt. ”Nu mai am verigheta! Ce-i spun eu nevestei?” și deznadăjduit țopăie cu mânile întinse, zbârcite de apă. Roiuri de țânțari mușcau lacom din noi. Cineva întreținea un foc din putregaiuri. Apoi, încet, încet a făcut haz de necaz și mult timp am povestit această întâmplare. Un an mai târziu (1976) am publicat împreună un frumos articol în Revue Roumaine de Geographie (la vremea aceea cea mai puternică revistă din branșă) cu rezultatele acelei munci extrem de dificile și periculoase și chiar …slinoase.

Acesta a fost Virgil Surdeanu pe care l-am cunoscut eu, un prieten bun și drag, un om generos, un om de cuvânt. În 1991 ne-am despărțit, fiecare îndreptându-se, pe rând, spre câte o Alma Mater. În zilele importante ale anului ne găseam la telefon când trebuia să răspund lui Virgil detaliat ce face fiecare membru al familiei și să transmit la fiecare cele cuvenite. Apoi, înșira o listă lungă de nume să întrebe de fiecare cum o duce și pe unde mai trăiește. Mereu încheia apelul cu ”Mi-e dor de Pângărați, ooo, nu știți voi cât de dor îmi e!”.

Maria Rădoane

6 septembrie 2018

1 Este vorba de discursul lui Nicolae Ceașusescu din 3 august 1983 care trasa noile directive ”politico-educative” în cultura românească